I have learned that living is just a slow way to die

so......don`t live for anything you wouldn`t die for.

sâmbătă, 14 februarie 2009

Israel vs. Palestina


Pamanturile Palestinei au fost in mod neintrerup locuite de palestineni.
Cam asa stau lucrurile de cand au abandonat romanii pamanturile Palestinei. Cam de cand Decebal era inca "presedintele" dacilor. Asta a fost pana la venirea israelienilor in zona pentru a-si pune in practica planul de a fauri un stat. Modul in care au ales isrelienii sa faca acest lucru - prin purificare etnica. Milioane de palestinieni de-a lungul catorva decenii au cazut victime ale acestui plan diabolic. Zeci de mii au fost ucisi, sute de mii au suferit detentie,torturi si milioane au indurat asuprirea unui stapan crud si fara scrupule.
Trebuie sa intelegem cu toti tragedia palestinienilor, s-au vazut alungati din casele lor, si-au vazut parintii, copii, surorile sau fratii ucisi si torturati...
Nu exista famile de palestineni care sa nu aiba pe cineva ucis de israelieni. Atentie!
Fiecare dintre noi daca ar fi fost in locul lor, probabil, ar fi ales sa lupte impotriva celor care au comis aceste crime. Palestinienii, cu siguranta, s-au umplut de glorie prin sacrificiul lor, pentru faptul ca au ales sa lupte, platind cu viata pentru dreptul fiintei umane la demnitate.

Faptele fiecaruia marturisesc despre el insusi, iar faptele israelienilor marturisesc apetit pentru crima, minciuna si putere. In "buna" lor traditie, se folosesc de o noua tehnica de manipulare in masa- amenintarea terorista.

Cine indrazneste sa se opuna lor devine pe loc - terorist. Adica ceva care merita, in opinia lor, tot ceea ce e mai rau pe lumea asta.

Deci, atunci cand vedem in fiecare zi la televizor, de ani de zile, copii palestinieni ucisi nu putem decat sa avem smerenia si sa acceptam ca cineva comite niste crime abominabile si sa intelegem ca aceste marsavii comise de israelieni nu pot ramane fara raspuns.

“E dreptul fiecaruia dintre noi de a avea o viata demna si trebuie sa ne rugam la Dumnezeu sau Allah sa-i binecuvanteze si sa le dea biruinta tuturor celor care lupta pentru demnitatea fiintei umane.” era un citat din presa zilele acestea.


Copii israelienilor sunt invatati sa trimita astfel de autografe copiilor palestinieni...


Asa arata copiii palestinieni dupa ce primesc ”mesajele” copiilor israelieni.


Aproximativ 88% dintre locuitorii Fâşiei Gaza riscă să moară de foame ca urmare a razboiului incheiat acum cateva saptamani.
Situaţia din Fâşia Gaza ameninţă să se transforme într-un dezastru umanitar. Medici din mai multe ţări europene au intrat în Fâşia Gaza pentru a-i ajuta pe colegii palestinieni. Ei au vizitat mai multe spitale care, chiar şi cu ajutoarele aduse de organizaţiile umanitare abia mai fac faţă mulţimii de pacienţi.
Bilanţul celor 18 zile de război a ajuns la 975 de morţi, şi la peste 4.400 de răniţi în rândul palestinienilor.Aproape 90% dintre locuitori riscă să moară de foame, iar zeci de mii de oameni au fost nevoiţi să îşi părăsească locuinţele pentru a fugi din calea bombelor.
Multi dintre civilii palestinieni au fost nevoiti sa-si priveasca rudele in timp ce acestia rasuflau pentru ultima data. Au fost parinti care si-au varsat ultimele picaturi de sange in bratele proprilor copii.



“PURIFICARE ETNICA IN GAZA! “
“ISRAELIENII DISTRUG IN MOD SISTEMATIC LOCUINTELE POPULATIEI CIVILE...”





“Sediu ONU, atacat în Gaza.”
“Sediul cartierului generaul ONU in Gaza, a ars parţial, după ce a fost lovit de tirurile armatei israeliene.”


Acestea sunt doar cateva dintre titlurile aparute in ultima vreme prin presa.
Foarte ingrijorator modul de actionare al isrelienilor.
ONU a protestat, condamnand atacul si subliinid, prin reprezentantii sai, ca nu intelege cum a fost posibil asa ceva, doarece ONU informase si transmisese din timp partii israeliene coordonatele cladrii unde se afla agentia ONU si, de asemnea, cladirea era marcata clar cu steaguri si cu banere cu inscriptia ONU.
Totodată, doi jurnalişti palestinieni au fost răniţi, în timpul unui atac israelian asupra unei clădiri din Gaza, unde se aflau birourile mai multor organizaţii media arabe şi internaţionale.
Israelul "admite" că a folosit muniţie cu fosfor alb în Gaza, interzisă de acordurile internaţionale. Armata israeliană a fost aproape de a admite că a folosit muniţie cu fosfor alb în timpul războiului din Gaza, dar insistă că a nu a încălcat nici un acord internaţional. Cum au apărut noi dovezi din Gaza de civili arşi de fosfor, Avital Leibovich, purtătoarea de cuvânt a armatei declara că folosirea substanţei "a fost legală, conform legislaţiei internaţionale.”
General maiorul Amir Eshel, şeful planificării strategice a armatei, declara că obuzele pentru ecranarea cu fum sunt legale. "Este cea mai nonletală armă pe care o folosim". De asemenea, ziarul israelian Ma'ariv scria că Forţele de apărare israeliene au admis în discuţii private folosirea de muniţie cu fosfor alb.
Primele informaţii despre folosirea acestui tip de muniţie au apărut pe 5 ianuarie, dar armata a dezminţit. Bombele cu fosfor pot fi folosite pentru crearea unor perdele de fum, dar folosirea lor în război în zonele cu civili este interzisă de Convenţiile de la Geneva.


Au apărut rapoarte despre uciderea a cinci membri ai unei familii, după ce un obuz cu fosfor alb a fost tras pe casa lor din oraşul Atatra pe 3 ianuarie.

Ban Ki Moon, secretarul general al ONU, şi-a exprimat furia faţă de distrugerea de către Israel a Fâşiei Gaza. Acesta a fost primul lider mondial care a vizitat Palestina după sfârşitul războiului.
"Este şocant şi alarmant", declara acesta după vizitarea unui depozit ONU ce a fost atacat chiar cu obuze cu fosfor. El a condamnat folosirea excesivă a forţei şi a cerut ca cei care au bombordat şcoli sau alte unităţi conduse de ONU să fie traşi la răspundere. "Este un atac revoltător şi total inaccepatabil la adresa Naţiunilor Unite", a subliniat oficialul.

luni, 2 februarie 2009

Cronica unei sinucideri anunţate: cazul Israelului (de Immanuel Wallerstein)



Statul Israel şi-a proclamat independenţa pe 15 mai 1948, la miezul nopţii. Naţiunile Unite votaseră stabilirea a două state în ceea ce fusese Palestina sub mandat britanic. Oraşul Ierusalim trebuia să fie o zonă internaţională sub jurisdicţia Naţiunilor Unite. Rezoluţia ONU a avut un larg suport, şi în special acela al Statelor Unite şi al Uniunii Sovietice. Statele arabe au votat cu toate împotriva ei.

În cei şaizeci de ani de existenţă, statul Israel a fost dependent în supravieţuirea şi expansiunea sa de o strategie care combină trei elemente: militarism agresiv, alianţe geopolitice şi propagandă. Militarismul agresiv (ceea ce actualul prim ministru Ehud Olmert numeşte “pumnul de fier”) a fost făcut posibil de către fervoarea naţionalistă a evreilor israeliene, şi în cele din urmă (deşi nu iniţial) de către sprijinul foarte puternic al comunităţilor evreieşti din întreaga lume.

Din punct de vedere geopolitic, Israelul şi-a construit întâi o alianţă cu Uniunea Sovietică (scurtă dar crucială), apoi cu Franţa (care a durat mai mult şi i-a permis Israelului să devină o putere nucleară), iar în cele din urmă (şi cea mai importantă) cu Statele Unite. Aceşti aliaţi, care erau de asemenea protectori, au oferit cel mai important sprijin militar prin aprovizionarea cu arme. Dar au oferit de asemenea sprijin diplomatic/politic, şi în cazul Statelor Unite un considerabil sprijin economic.

Propaganda ţintea spre obţinerea de sprijin de simpatie de la o plajă vastă a opiniei publice mondiale, bazată în primii ani pe portretul unui Israel în calitate de David progresist împotriva unui Goliath retrograd, iar în ultimii patruzeci de ani pe vinovăţia şi pe compasiunea în raport cu masiva exterminare nazistă a evreilor europeni în timpul celui de-al doilea război mondial.

Toate aceste elemente ale strategiei israeliene au funcţionat impecabil din 1948 până în anii ’80. Într-adevăr, erau din ce în ce mai eficace. Dar undeva în anii ’80, utilizarea fiecăreia dintre aceste tactici a început să fie contra-productivă. Israelul a intrat atunci într-o fază de declin rapid al strategiei sale. Ar putea fi prea târziu pentru Israel să urmeze orice altă strategie alternativă, caz în care a comis un suicid geopolitic. Să trasăm în ce fel cele trei elemente ale strategiei sale au interacţionat, întâi în timpul ascensiunii sale, apoi de-a lungul declinului lent al puterii Israelului.

În timpul primilor douăzeci şi cinci de ani ai existenţei sale, Israelul s-a angajat în patru războaie cu statele arabe. Primul a fost războiul din 1948-1949 pentru stabilirea unui stat evreiesc. Declaraţia israeliană de independenţă nu a fost urmată de o declaraţie palestiniană pentru stabilirea unui stat. Mai mult, un număr de guverne arabe au declarat război Israelului. Israelul a fost iniţial în dificultate militară. Totuşi, militarii israelieni erau mult mai bine antrenaţi decât cei ai ţărilor arabe, cu excepţia celor din Transiordania. Şi, detaliu crucial, au obţinut arme din Cehoslovacia, care acţiona ca agent al Uniunii Sovietice.

În timpul armistiţiului din 1949, disciplina forţelor israeliene combinată cu armele cehoslovace i-a ajutat pe israelieni să câştige un teritoriu considerabil care nu fusese inclus în planul de partajare al Naţiunilor Unite, inclusiv Ierusalimul de Vest. Celelalte teritorii fuseseră anexate de către statele arabe înconjurătoare. Un mare număr de arabi palestinieni au fugit sau au fost forţaţi să părăsească teritoriile aflate sub controlul israelienilor şi au devenit refugiaţi în statele arabe învecinate, unde descendenţii lor încă trăiesc în mare număr. Pământul pe care îl posedaseră fusese luat de către evreii israelieni.

La scurtă vreme, Uniunea Sovietică a abandonat Israelul. Probabil că acest lucru s-a întâmplat pentru că liderii ei au devenit repede înfricoşaţi de impactul creării statului [Israel] asupra atitudinii evreilor sovietici, care părea din cale afară de etuziaşti şi deci potenţial subversivi din punctul de vedere al lui Stalin. În schimb, Israelul a abandonat orice simpatie pentru lagărul socialist în timpul Războiului Rece, şi şi-a exprimat cu claritate dorinţa ferventă de a fi considerat un membru deplin al lumii occidentale, din punct de vedere politic şi cultural.

La vremea aceea Franţa se confrunta cu mişcările de eliberare naţională din cele trei colonii nord-africane ale sale, şi a văzut în Israel un aliat util. Acest lucru a fost adevărat mai ales după ce algerienii au început războiul de independenţă în 1954. Franţa a început să ajute Israelul în direcţia înarmării. Îndeosebi, Franţa, care-şi dezvolta propriul program nuclear (împotriva dorinţelor Statelor Unite), a ajutat Israelul să facă acelaşi lucru. În 1956, Israelul s-a alăturat Franţei şi Marii Britanii într-un război împotriva Egiptului. Din nefericire pentru Israel, războiul fusese pornit în ciuda opoziţiei Statelor Unite, iar acestea au forţat toate cele trei puteri să-l încheie.

După ce Algeria a devenit independentă în 1962, Franţa şi-a pierdut interestul în legătură cu Israelul, care acum interfera cu încercările sale de a-şi reînnoi relaţiile cu cele trei state nord-africane independente. În punctul acesta, Statele Unite şi Israelul încep să-şi construiască legături apropiate. În 1967, războiul izbucneşte din nou între Egipt şi Israel, iar alte state arabe se alătura Egiptului. În aşa-numitul Război de Şase Zile, Statele Unite furnizează pentru prima dată arme Israelului.

Victoria israeliană din 1967 a schimbat situaţia fundamentală din multe puncte de vedere. Israelul a câştigat războiul comod, ocupând toate acele părţi ccare făceau obiectul mandatului britanic asupra Palestinei, plus Peninsula Sinai în Egipt şi Înălţimile Golan în Siria. Din punct de vedere juridic, acum era statul Israel plus teritoriile ocupate ale Israelului. Israelul începea politica de stabilire a coloniilor evreieşti în teritoriile ocupate.



Victoria israeliană a transformat atitudinea evreimii mondiale, care-şi depăşea acum ultimele rezerve pe care le mai avea în legătură cu statul Israel. Au început să fie foarte mândri de aceste realizări şi să organizeze campanii politice majore în Statele Unite şi în Europa occidentală pentru formarea sprijinului politic în favoarea Israelului. Imaginea Israelului progresist cu sublinierea virtuţilor kibbuţurilor a fost abandonată în favoarea promovării Holocaustului ca justificare fundamentală pentru sprijinul lumii acordat Israelului.

În 1973, statele arabe s-au gândit să redreseze situaţia militară în aşa-numitul război de Yom Kippur. Şi de această dată, Israelul a câştigat războiul, cu sprijinul armelor americane. Războiul din 1973 marchează sfârşitul rolului central al statelor arabe. Israelul va continua să încerce obţinerea recunoaşterii de la statele arabe, şi va reuşi în cele din urmă atât cu Egiptul cât şi cu Iordania, dar va fi acum prea târziu pentru ca aceasta să mai fie o formulă de securizare a existenţei proprii.

Pentru că în punctul acesta apare o mişcare politică arabă palestiniană serioasă, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), care devine oponentul cheie al Israelului, cel cu care Israelul va trebui să negocieze. Pentru mult timp, Israelul va refuza să ajungă la o înţelegere cu OEP şi cu liderul său Yasser Arafat, preferând pumnul de fier. Şi la început, a fost din punct de vedere militar un succes.

Limitele politicii pumnului de fier au devenit evidente în timpul primei intifada, o revoltă spontană a arabilor palestinieni din interiorul teritoriilor ocupate, care a început în 1987 şi a durat şase ani. Principalul succes al intifadei a fost dublu. I-a forţat pe israelieni şi pe Statele Unite să trateze cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, un proces îndelungat care a condus la aşa-numitele Acorduri de la Oslo din 1993, conducând la crearea Autorităţii Palestiniene în câteva dintre teritoriile ocupate.

Acordurile de la Oslo pe termen lung au fost mai puţin importante decât impactul intifadei în opinia publică internaţională. Pentru prima dată, simbolul lui David-Goliath a început să se inverseze. Pentru prima dată, a început să existe sprijin serios în lumea occidentală pentru aşa-numita soluţie două-state. Pentru prima dată, au apărut critici serioase la adresa pumnului de fier al Israelului şi a practicilor sale faţă de arabii palestinieni. Dacă Israelul ar fi fost serios în privinţa unei soluţii de tip două-state bazată pe aşa-numita Linie Verde – linia de demarcaţie de la sfârşitul războiului din 1948-1949 – probabil că ar fi ajuns la o înţelegere.

Numai că Israelul a fost întotdeauna cu un pas în spate. Atunci când ar fi putut negocia cu Nasser, n-a făcut-o. Atunci când a putut negocia cu Arafat, n-a făcut-o. Atunci când Arafat a murit şi a fost succedat de incapabilul Mahmud Abbas, gruparea mai militantă Hamas a câştigat alegerile parlamentare în 2006. Israelul a refuzat să vorbească cu Hamas.

Acum, Israelul a invadat Gaza, căutând distrugerea mişcării Hamas. Dacă reuşeşte, ce organizaţie va veni după ea? Dacă, aşa cum este şi mai probabil, nu izbuteşte să distrugă Hamas, mai este acum posibilă o soluţie de tip două-state? Atât palestinienii cât şi opinia publică mondială se îndreaptă spre soluţia unui singur stat. Şi acesta este, desigur, sfârşitul proiectului zionist.

Cele trei elemente care compun strategia Israelului sunt în descompunere. Pumnul de fier nu mai dă roade, nu mai mult decât a realizat George Bush în Iraq. Va rămâne la fel de puternică legătura cu Statele Unite? Mă îndoiesc. Iar opinia publică mondială va continua să se mai uite cu simpatie faţă de Israel? Se pare că nu. Poate acum Israelul să facă o schimbare în favoarea unei strategii alternative, negociind cu reprezentanţii militanţi ai arabilor palestinieni, ca parte integrantă a Orientului Mijlociu, şi nu ca avanpost al Europei? Pare târziu pentru asta, poate chiar prea târziu. Aşadar, aceasta este cronica unei sinucideri anunţate.


[ Copyrightul aparţine lui Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi autorizaţii, inclusiv privitoare la traduceri şi la postări pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights@agenceglobal.com, 1.336.686.9002 sau 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea pentru download, trimitere electronică sau prin e-mail către terţi, cu condiţia ca textul să rămână intact iar nota privind copyrightul să fie inclusă. Pentru a contacta autorul, scrieţi la immanuel.wallerstein@yale.edu. ]

Poza zilei...